istoric (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ISTÓRIC, -Ă, istorici, -ce, adj.,
s. m.,
s. n. I. Adj. 1. Care aparține istoriei, privitor la istorie, istoricesc;
p. ext. care are o importanță deosebită (în dezvoltarea societății). ◊
Monument istoric = construcție care pentru vechimea și valoarea ei artistică, este luată sub ocrotirea statului. ♦ Care se ocupă cu fapte din istorie, care are ca temă istoria.
Roman istoric. 2. Care se schimbă în cursul timpului.
3. Care corespunde faptelor istoriei, care a existat în realitate, real
2.
4. Care studiază problemele sau fenomenele în ordinea cronologică.
Metodă istorică. II. 1. S. m. Specialist în domeniul istoriei, autor de opere istorice;
p. restr. istoriograf.
2. S. n. Expunere (amplă) a unui fapt, a unui eveniment, etc., în împrejurările în care s-a produs, în ordinea desfășurării faptelor etc. – Din
fr. historique, lat. historicus, it. istorico.istoric (Dicționar de neologisme, 1986)ISTÓRIC s.m. Specialist în istorie; istoriograf. [< lat.
historicus].
istoric (Dicționar de neologisme, 1986)ISTÓRIC, -Ă adj. 1. Care ține de domeniul istoriei, privitor la istorie; (
p. ext.) deosebit de important pentru dezvoltarea omenirii, a unui popor etc.
2. Care se schimbă în cursul istoriei.
3. Corespunzător faptelor din istorie; real, just.
4. Cronologic. //
s.n. Expunere a unui fapt, a unui eveniment etc. în mod amănunțit. [Cf. lat.
historicus, fr.
historique].
istoric (Marele dicționar de neologisme, 2000)ISTÓRIC, -Ă I.
adj. 1. care ține de domeniul istoriei, referitor la istorie; (p. ext.) deosebit de important pentru dezvoltarea omenirii, a unui popor etc. 2. care se schimbă în cursul istoriei. 3. corespunzător faptelor din istorie; real. 4. cronologic. II. s. n. expunere a unui fapt, a unui eveniment etc. în mod amănunțit. III. s.m. specialist în istorie; istoriograf. (< fr.
historique, lat.
historicus, it.
istorico)
istoric (Dicționaru limbii românești, 1939)*istóric, -ă adj. (vgr.
῾istorikós, lat.
historicus). Din istorie, al istoriiĭ:
fapte istorice. Timpurĭ istorice, a căror povestire e confirmată de documente (în opoz. cu
timpurĭ fabuloase orĭ
preistorice).
Personagiŭ istoric, care a existat;
romanț [!], dramă istorică, ale căreĭ personagiĭ îs luate din istorie, deși cele maĭ multe detaliĭ îs inventate.
Nume istoric, nume celebru în istorie. S. m. și f. Persoană care scrie istorie:
Tucidide și Tacit aŭ fost celebri istoricĭ. S. n., pl.
e. Narațiune, expunere maĭ scurtă:
a face istoricu uneĭ științe. Adv. În mod istoric:
asta nu se poate susținea [!] istoric.istoric (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)istóric1 adj. m.,
s. m.,
pl. istórici; adj. f. istórică, pl. istóriceistoric (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)istóric2 s. n.istoric (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)istoric a. ce ține de istorie. ║ m. cel ce scrie istoria. ║ n. narațiune amănunțită:
a face istoricul unei chestiuni.istoric (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ISTÓRIC, -Ă, istorici, -ce, adj.,
s. m.,
s. n. I. Adj. 1. Care aparține istoriei, privitor la istorie, istoricesc;
p. ext. care are o importanță deosebită (în dezvoltarea societății). ◊
Monument istoric = construcție care pentru vechimea și valoarea ei artistică este ocrotită de lege. ♦ Care se ocupă cu fapte din istorie, care are ca temă istoria.
Roman istoric. 2. Care se schimbă în cursul timpului.
3. Care corespunde faptelor istoriei, care a existat în realitate, real
2.
4. Care studiază problemele sau fenomenele în ordinea cronologică.
Metodă istorică. II. 1. S. m. Specialist în domeniul istoriei, autor de opere istorice;
p. restr istoriograf.
2. S. n. Expunere (amplă) a unui fapt, a unui eveniment etc., în împrejurările în care s-a produs, în ordinea desfășurării faptelor etc. — Din
fr. historique, lat. historicus, it. istorico.