iscusință (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ISCUSÍNȚĂ, iscusințe, s. f. Îndemânare, dibăcie, pricepere;
p. ext. talent, artă. –
Iscusi +
suf. -ință.iscusință (Dicționaru limbii românești, 1939)iscusínță f., pl.
e. Calitatea de a fi iscusit, pricepere, îndemănare [!].
iscusință (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)iscusínță s. f.,
g.-d. art. iscusínței; pl. iscusínțeiscusință (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)iscusință f. pricepere, agerime de minte.
iscusință (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ISCUSÍNȚĂ, iscusințe, s. f. Îndemânare, dibăcie, pricepere;
p. ext. talent, artă. —
Iscusi +
suf. -ință.