invocație (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)INVOCÁȚIE, invocații, s. f. Faptul de a invoca; chemare în ajutor. ♦
Spec. Chemare (cu valoare stilistică) adresată de către un poet muzei pentru a-l ajuta în realizarea creației sale artistice. ♦ Procedeu stilistic prin care oratorul sau scriitorul interpelează un personaj (de obicei istoric) absent. [
Var.:
invocațiúne s. f.] – Din
fr. invocation, lat. invocatio, -onis.invocație (Dicționar de neologisme, 1986)INVOCÁȚIE s.f. Invocare. ♦ Parte a unei opere literare în care poetul se adresează muzelor sau unor divinități pentru a-l inspira. [Gen.
-iei, var.
invocațiune s.f. / cf. fr.
invocation, lat.
invocatio].
invocație (Marele dicționar de neologisme, 2000)INVOCÁȚIE s. f. 1. invocare. 2. procedeu artistic, rugăminte prin care poetul se adresează muzelor sau unor divinități pentru a-l inspira. ♦ ~ retorică = invocație patetică. (< fr.
invocation, lat.
invocatio)
invocație (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)invocáție (-ți-e) s. f.,
art. invocáția (-ți-a), g.-d. art. invocáției; pl. invocáții, art. invocáțiile (-ți-i-)invocație (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)INVOCÁȚIE, invocații, s. f. Faptul de a invoca; chemare în ajutor. ♦
Spec. Chemare (cu valoare stilistică) adresată de către un poet muzei pentru a-l ajuta în realizarea creației sale artistice. ♦ Procedeu stilistic prin care oratorul sau scriitorul interpelează un personaj (de obicei istoric) absent. [
Var.:
invocațiúne s. f.] — Din
fr. invocation, lat. invocatio, -onis.