intuiție (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)INTUÍȚIE, intuiții, s. f. 1. Capacitatea conștiinței de a descoperi, pe cale rațională (în mod spontan), esența, sensul unei probleme, al unui obiect. ♦ Principiu didactic conform căruia procesul predării și însușirii cunoștințelor trebuie să pornească de la reflectarea senzorială nemijlocită a obiectelor și fenomenelor studiate.
2. Descoperire bruscă, neașteptată, a unui adevăr, a unei soluții etc. ♦ Pătrundere instinctivă în esența unui lucru. – Din
fr. intuition, it. intuizione.intuiție (Dicționar de neologisme, 1986)INTUÍȚIE s.f. Capacitatea gândirii de a descoperi nemijlocit și imediat adevărul pe baza experienței și a cunoștințelor dobândite anterior, fără raționamente logice preliminare. [Gen.
-iei, var.
intuițiune s.f. / cf. fr.
intuition, lat.t.
intuitio – contemplare].
intuiție (Marele dicționar de neologisme, 2000)INTUÍȚIE s. f. 1. capacitate a gândirii de a descoperi nemijlocit și imediat adevărul pe baza experienței și a cunoștințelor dobândite anterior, fără raționamente logice preliminare. 2. metodă didactică de predare și însușire a cunoștințelor pornind de la reflectarea senzorială nemijlocită a obiectelor și fenomenelor studiate. ◊ pătrunderea instinctivă în esența unui lucru; descoperire bruscă, revelatorie a unui adevăr, a soluției unei probleme. ◊ inspirație, presentiment. (< fr.
intuition, lat.
intuitio, it.
intuizione)
intuiție (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)INTUÍȚIE (‹
fr.,
lat.)
1. (
FILOZ., PSIHOL.) Cunoaștere sau înțelegere nemijlocită, neprecedată de nici un fel de inferență, a adevărului unor propoziții, a realității exterioare, a valorilor, considerată a oferi o certitudine absolută în cunoaștere. ♦ (La Descartes) Cunoaștere imediată a noțiunilor și adevărurilor fundamentale, simple și ireductibile, ce nu mai pot fi supuse
îndoielii și care constituie punctul de plecare al
deducției. ♦ (La Bergson) Formă de cunoaștere sui-generis, superioară cunoașterii intelectuale, de aceeași natură cu instinctul și simțul artistic, înțeleasă ca un fel de simpatie prin care conștiința umană surprinde lucrurile în ele însele. ◊ (La Kant)
I. pură = formă
a priori a sensibilității, condiționând orice
i. a lucrurilor.
2. Descoperire bruscă, revelatorie, în aparență nepregătită, a unui adevăr, a soluției unei probleme etc. ♦ Inspirație, presentiment.
3. (La Schelling, Bergson ș.a.) Cunoaștere sui-generis, de natură în esență irațională, opusă și superioară cunoașterii discursive și analitice, care ar face posibilă sesizarea nemijlocită, fără o elaborare logică prealabilă, a esenței.
intuiție (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)intuíție (-ți-e) s. f.,
art. intuíția (-ți-a), g.-d. art. intuíției; pl. intuíții, art. intuíțiile (-ți-i-)intuiție (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)INTUÍȚIE, intuiții, s. f. 1. Capacitatea conștiinței de a descoperi, pe cale rațională (în mod spontan), esența, sensul unei probleme, al unui obiect. ♦ Principiu didactic conform căruia procesul predării și însușirii cunoștințelor trebuie să pornească de la reflectarea senzorială nemijlocită a obiectelor și fenomenelor studiate.
2. Descoperire bruscă, neașteptată, a unui adevăr, a unei soluții etc. ♦ Inspirație, presentiment. ♦ Pătrundere instinctivă în esența unui lucru. — Din
fr. intuition, it. intuizione.