intonație (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)INTONÁȚIE, intonații, s. f. 1. (
Muz.) Emitere (corectă) a înălțimii unui sunet.
2. Variație de înălțime a vocii în timpul vorbirii, interpretării unui text etc.; inflexiune, ton, accent. [
Var.: (rar)
intonațiúne s. f.] – Din
fr. intonation.intonație (Dicționar de neologisme, 1986)INTONÁȚIE s.f. 1. Modulația vocii în timpul vorbirii.
2. (
Muz.) Manieră de a intona un sunet cu vocea sau cu un instrument. ♦ Faptul de a începe cântarea unei bucăți vocale. [Gen.
-iei, var.
intonațiune s.f. / cf. it.
intonazione, fr.
intonation].
intonație (Marele dicționar de neologisme, 2000)INTONÁȚIE s. f. 1. modulația vocii în timpul vorbirii. 2. (muz.) manieră de a intona un sunet cu vocea, sau cu un instrument. (< fr.
intonation)
intonație (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)intonáție (-ți-e) s. f.,
art. intonáția (-ți-a), g.-d. art. intonáției; pl. intonáții, art. intonáțiile (-ți-i-)intonație (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)INTONÁȚIE, intonații, s. f. 1. (
Muz.) Emitere (corectă) a înălțimii unui sunet.
2. Variație de înălțime a vocii în timpul vorbirii, interpretării unui text etc.; inflexiune, ton, accent. [
Var.: (rar)
intonațiúne s. f.] — Din
fr. intonation.