intonațiune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)INTONAȚIÚNE s. f. v. intonație.intonațiune (Dicționar de neologisme, 1986)INTONAȚIÚNE s.f. v.
intonație.
intonațiune (Dicționaru limbii românești, 1939)*intonațiúne f. (d. lat.
intonare, a intona). Modu de a intona cu vocea saŭ cu un instrument. Tonu pe care ți-l ĭeĭ cînd vorbeștĭ orĭ citeștĭ cu voce:
a-țĭ varia intonațiunile. – Și
-áție.intonațiune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)intonați(un)e f.
1. mod de a intona;
2. tonul vocii:
a varia intonațiunile vorbind.intonațiune (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)INTONAȚIÚNE s. f. v. intonație.