înălța (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNĂLȚÁ, înálț, vb. I.
1. Tranz. și
refl. A (se) îndrepta în sus; a (se) ridica. ◊
Expr. (
Tranz.)
A(
-și)
înălța ochii = a privi în sus. (
Intranz.)
A înălța din umeri = a ridica din umeri în semn de nedumerire, de neștiință, de nepăsare etc. ♦
Tranz. A face să fie mai înalt prin ridicare și așezare pe un obiect situat mai sus etc. ♦
Refl. (Rar; cu determinarea „pe cal”, „în șa”) A se urca pe cal; a încăleca.
2. Refl. A deveni mai înalt; a crește.
3. Refl. (Despre clădiri, monumente etc.) A apărea, a se ivi (în toată înălțimea).
4. Tranz. A construi, a clădi.
A înălța o casă. 5. Tranz. A ridica vocea, tonul; a pronunța tare. ♦
Refl. (Despre voce, glas, sunete) A se auzi (limpede).
6. Tranz. A ridica pe cineva în rang. ♦
Fig. A ridica din punct de vedere spiritual.
Poezia înalță sufletul. ♦
Refl. A se arăta trufaș; a se mândri. [
Var.: (
reg.)
nălțá vb. I] –
Lat. inaltiare (<
altus).