implora (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)IMPLORÁ, implór, vb. I.
Tranz. A ruga pe cineva stăruitor, cu desperare (și cu umilință). – Din
fr. implorer, lat. implorare.implora (Dicționar de neologisme, 1986)IMPLORÁ vb. I. tr. A ruga pe cineva fierbinte, stăruitor (și cu umilință). [P.i.
implór. / < fr.
implorer, it., lat.
implorare].
implora (Marele dicționar de neologisme, 2000)IMPLORÁ vb. tr. a ruga pe cineva fierbinte, stăruitor (și cu umilință). (< fr.
implorer, lat.
implorare)
implora (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)implorá (implór, implorát), vb. – A ruga stăruitor, cu disperare.
Lat. implorare (
sec. XIX),
fr. implorer. –
Der. implorator, adj. (care imploră).
Cf. deplora, vb., din
lat. deplorare; deplorabil, adj.implora (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)implorá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
implórăimplorà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)implorà v. a cere cu umilință și stăruitor, a se ruga cu lacrimi:
a implora grația.