implora - explicat in DEX

implora (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
IMPLORÁ, implór, vb. I. Tranz. A ruga pe cineva stăruitor, cu desperare (și cu umilință). – Din fr. implorer, lat. implorare.

implora (Dicționar de neologisme, 1986)
IMPLORÁ vb. I. tr. A ruga pe cineva fierbinte, stăruitor (și cu umilință). [P.i. implór. / < fr. implorer, it., lat. implorare].

implora (Marele dicționar de neologisme, 2000)
IMPLORÁ vb. tr. a ruga pe cineva fierbinte, stăruitor (și cu umilință). (< fr. implorer, lat. implorare)

implora (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
implorá (implór, implorát), vb. – A ruga stăruitor, cu disperare. Lat. implorare (sec. XIX), fr. implorer. – Der. implorator, adj. (care imploră). Cf. deplora, vb., din lat. deplorare; deplorabil, adj.

implora (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
implorá (a ~) vb., ind. prez. 3 implóră

implorà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
implorà v. a cere cu umilință și stăruitor, a se ruga cu lacrimi: a implora grația.