împăca (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎMPĂCÁ, împác, vb. I.
1. Tranz. și
refl. recipr. (De obicei urmat de determinări introduse prin
prep. „cu”) A restabili raporturi de prietenie, de înțelegere cu cineva; a (se) reconcilia, a (se) împăciui. ♦
Refl. recipr. A se înțelege cu cineva (într-o chestiune bănească), a se învoi, a conveni. ♦
Refl. A se obișnui, a se deprinde cu ceva (de obicei o idee, un gând).
2. Tranz. A liniști, a potoli, a calma pe cineva mulțumindu-l, dându-i satisfacție.
3. Refl. recipr. A trăi în bună înțelegere cu cineva; a se învoi, a se îngădui cu cineva. –
Lat. *
impacare.