împăca (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎMPĂCÁ, împác, vb. I.
1. Tranz. și
refl. recipr. (De obicei urmat de determinări introduse prin
prep. „cu”) A restabili raporturi de prietenie, de înțelegere cu cineva; a (se) reconcilia, a (se) împăciui. ♦
Refl. recipr. A se înțelege cu cineva (într-o chestiune bănească), a se învoi, a conveni. ♦
Refl. A se obișnui, a se deprinde cu ceva (de obicei o idee, un gând).
2. Tranz. A liniști, a potoli, a calma pe cineva mulțumindu-l, dându-i satisfacție.
3. Refl. recipr. A trăi în bună înțelegere cu cineva; a se învoi, a se îngădui cu cineva. –
Lat. *
impacare.împăca (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)împăcá (împác, împăcát), vb. –
1. A restabili raporturi de prietenie, de înțelegere cu cineva. –
2. A liniști, a potoli, a calma. –
3. A mulțumi, a satisface. –
4. A pune de acord, a conveni. –
5. (
Refl.) A face pace. –
6. (
Refl.) A se învoi, a se conforma. –
7. (
Refl.) A se înțelege, a trăi în bună înțelegere, a se avea bine.
Lat. pacāre (Pușcariu 783; Candrea-Dens., 1298; REW 6132; DAR),
cf. alb. paḱoń, it. pagare, prov.,
sp.,
port. pagar, fr. payer. Sensul etimologic se conservă numai în
rom. și în
alb.; compunerea cu
pref. în- trebuie să se fi făcut în cadrul limbii
rom. Cf. pace. Der. împăcăcios, adj. (care împacă);
împăcătură (
var. împăcătoare),
s. f. (
înv., împăcare);
împăcăciune, s. f. (reconciliere);
neîmpăcat, adj. (implacabil).
împăca (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)împăcá (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. împác, 2
sg. împáci, 3
împácă; conj. prez. 3
să împáceîmpăcà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)împăcà v.
1. a face pace:
i-am împăcat; 2. a mulțumi;
cum să împace atâta lume? 3. a potoli:
copilul se puse pe un plâns de n’a putut să-l împace. [Lat. PACARE].