iliș (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ILÍȘ, ilișuri, s. n. Impozit care se percepea în Moldova, în evul mediu, asupra cerealelor. – Din
magh. élés „gustare”.
iliș (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ilíș (ilíșuri), s. n. – Impozit pe pescuitul în apele statale, și după cît se pare, pe diferite tranzacții comerciale.
Tăt. ülüs „parte” (Bogdan,
Documentele lui Ștefan cel Mare, II, 607). După Drăganu,
Dacor., VII, 216, din
mag. élést „articol”. Pentru impozit,
cf. Cercetări istorice, XIII, 140-3.
Sec. XV,
înv. –
Der. ilișer (
var. ilișar),
s. m. (persoană care strînge impozitul).
iliș (Dicționaru limbii românești, 1939)ilíș n., pl.
e și
urĭ (ung.
élés, vĭață, vipt, plăcere. Cp. și cu tăt.
ülüš, parte).
Mold. Vechĭ. Un bir în banĭ „a căruĭ natură nu se poate determina maĭ de aproape” (Xen. 5, 175).
Azĭ. Trans. (Șez. 36, 169). Taĭfas.
iliș (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)ilíș, -uri, s.n. –
1. Scaun, de regulă cu arcuri, din piele, care se așează peste loitre, la căruțele țărănești: „Văd că-i iliș, scaun de acela cu fedăr; la sanie cu cai” (Bilțiu 1999: 373; Berbești).
2. Suport de lemn de forma unei scări, așezat pe sania trasă de animale, pentru transportul nutrețurilor. – Din magh. ülés „loc de șezut„.
iliș (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ilíș s. n.,
pl. ilíșuriiliș (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)iliș n. od. dare extraordinară. [Ung. ÉLÉS, proviziunej.
iliș (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ILÍȘ, ilișuri, s. n. Impozit care se percepea în Moldova, în Evul Mediu, asupra cerealelor. — Din
magh. élés „gustare”.