ibovnic - explicat in DEX

ibovnic (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
IBÓVNIC, -Ă, ibovnici, -ce, s. m. și f. (Pop.) Iubit². – Din sl. ljubovĩnikŭ.

ibovnic (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
ibóvnic (ibóvnici), s. m. – Iubit, amant. – Var. libovnic, (înv.) iubovnic, ibomnic. Sl. ljubovnikŭ (Candrea 151; DAR; Conev 58), cf. bg. libovnik. – Var. ibovnică, s. f. (iubită, amantă). Cf. iubi.

ibovnic (Dicționaru limbii românești, 1939)
ibóvnic, -ă s. (vsl. lĭubovĭnikŭ, d. lĭubovĭ, ĭubire; bg. lĭubovnik și li-, amant; rus. lĭu-. V. ĭubesc). Pop. Amant, amantă. – Și ibómnic (vest). Vechĭ și ibóhnic și libovnic.

ibovnic (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)
ibóvnic, -i, s.m. – Amant, iubit: „Asta mândră care-i mică, / Asta mi-o fost ibovnică” (Ștețco 1990: 306). – Din sl. ljubovnikǔ.

ibovnic (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
ibóvnic (pop.) s. m., pl. ibóvnici

ibovnic (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
ibovnic m. drăguț, iubit: ibovnicul nu ti-oiu spune AL. [Bulg. LIBOVNIK].

ibovnic (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
IBÓVNIC, -Ă, ibovnici, -ce, s. m. și f. (Pop.) Iubit². — Din sl. ljubovĭnikŭ.