iar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)IAR adv.,
conj. I. Adv. 1. Încă o dată, din nou; iarăși.
2. De asemenea, la fel.
II. Conj. 1. (Adversativ) Dar, însă.
2. (Copulativ) Și. [
Var.:
iáră adv.,
conj.] –
Et. nec.iar (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)iar, iare, s.n. (reg.) Braț (crac) sec al unei ape curgătoare.
iar (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)iár adv. –
1. Altă dată, din nou. –
2. La fel, de asemenea. –
3. (
Conj.) Și, pe de altă parte. –
4. (
Conj.,
înv.) Totuși, în ciuda. –
5. (
Conj.) Dar, însă. –
Var. iară, ar(ă). Mr. iar(ă), megl. ară. Pare să provină dintr-un
lat. *
era (Schuchardt,
ZRPh., XV, 240; G. Paris,
Rom., XX, 333; Meyer-Lübke,
Rom. Gramm., III, 495; Pușcariu 756; REW 2886; DAR; Pascu, I, 102),
cf. engad. eir, prov. er(a), v. gal. ar, cu același sens;
cf. și
ngr. ἄρα, ἔρα. –
Der. iarăși, adv. (altă dată), cu -
și, ca
cineși, totuși.ĭar (Dicționaru limbii românești, 1939)ĭar și (vechĭ)
ĭáră și (maĭ vechĭ)
áră (în Ban.
ar),
ére și
erĭ conj. (sîrb.
ĭa, ar și
are, ĭar. V. și
dar 2). Dar, și, însă:
tu lucrezĭ, ĭar el doarme. Iar bine că n´a căzut, dar bine că n´a căzut! Adv. (
ĭar, ĭară și
ĭarășĭ). Din noŭ:
ĭar mă duc, mă duc ĭar. Tot, asemenea:
moșneagu avea o fată, și baba ĭar o fată.iar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)iar adv.,
conjcț.iar (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)iar conj. arată o deosebire sau împotrivire (totdeauna la începutul propozițiunii):
eu plec, iar tu rămâi ║ adv. indică o repețire:
iar te întorci. [Origină necunoscută].iar (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)IAR adv.,
conj. I. Adv. 1. Încă o dată, din nou; iarăși.
2. De asemenea, la fel.
II. Conj. 1. (Adversativ) Dar, însă.
2. (Copulativ) Și. [
Var.:
iáră adv.,
conj.] —
Et. nec.iar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)i-ar pr. + v.b
aux. (
i-ar da)