ian - explicat in DEX

ian (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
IAN interj. (Pop.) Ia! (1, 2). – Ia + ni (= ne).

ian (Marele dicționar de neologisme, 2000)
-IÁN², -IÁNĂ, suf. „Referitor la...”, „propriu, specific (cuiva)”; „locuitor al, locuitoare a...”. (din fr. -ien, -ienne, cf. lat. -ianus)

ĭan (Dicționaru limbii românești, 1939)
ĭan (nord), V. ĭa 4.

ian (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)
ián, (ien), interj. – Ia; hai, haida: „Ian scoală, stăpâne, scoală” (Papahagi 1925: 238); „Ien, blăm, tu frate, cu mine / La o mănăstire sfântă” (Țiplea 1906: 441). – Ia + -ni.

ian (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
ian (pop.) interj.

ian (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
ian! int. formă amplificată din ia! ian ascultă !

ian (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
IAN interj. (Pop.) Ia! (1, 2). — Ia + ni (= ne).