iamb - explicat in DEX

iamb (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
IAMB, iambi, s. m. Picior de vers compus din două silabe, dintre care, în prozodia antică, prima este scurtă și a doua lungă, iar în prozodia modernă, prima este neaccentuată, iar cea de-a doua accentuată. – Din fr. iambe, lat. iambus.

iamb (Dicționar de neologisme, 1986)
IAMB s.m. 1. Unitate ritmică a versului compusă dintr-o silabă scurtă și una lungă sau dintr-una neaccentuată și una accentuată. 2. (La greci) Satiră populară de expresie familiară. [Cf. fr. ïambe, lat. iambus, gr. iambos].

iamb (Marele dicționar de neologisme, 2000)
IAMB s. m. 1. picior de vers dintr-o silabă scurtă (neaccentuată) și una lungă (accentuată). 2. (la greci) satiră populară de expresie familiară. (< fr. ïambe, lat. iambus)

iamb (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
iámb (iámbi), s. m. – Picior de vers compus din două silabe. – Var. (înv.) iambos. Ngr. ἴαμβος (Gáldi 196). Sec. XVIII. – Der. iambic, adj., din fr. iambique.

iamb (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
iamb s. m., pl. iambi

iamb (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
iamb m. în poezia greco-latină, picior format dintr’o silabă scurtă și dintrúna lungă: iambii suitori, troheii, săltărețele dactile EM.

iamb (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
IAMB, iambi, s. m. Picior de vers compus din două silabe, dintre care, în prozodia antică, prima este scurtă și a doua lungă, iar în prozodia modernă, prima este neaccentuată, iar cea de-a doua accentuată. — Din fr. iambe, lat. iambus.

ĭamb (Dicționaru limbii românești, 1939)
*ĭamb m. (lat. iámbus [ia 2 silabe], d. vgr. iambos, ĭamb, d. iápto, arunc, lovesc, năvălesc). La vechiĭ Grecĭ și Romanĭ, un picĭor de vers compus dintr´o silabă scurtă și una lungă. Un vers care cuprindea ĭambĭ, întrebuințat maĭ ales în sátiră.