iamb (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)IAMB, iambi, s. m. Picior de vers compus din două silabe, dintre care, în prozodia antică, prima este scurtă și a doua lungă, iar în prozodia modernă, prima este neaccentuată, iar cea de-a doua accentuată. – Din
fr. iambe, lat. iambus.iamb (Dicționar de neologisme, 1986)IAMB s.m. 1. Unitate ritmică a versului compusă dintr-o silabă scurtă și una lungă sau dintr-una neaccentuată și una accentuată.
2. (
La greci) Satiră populară de expresie familiară. [Cf. fr.
ïambe, lat.
iambus, gr.
iambos].
iamb (Marele dicționar de neologisme, 2000)IAMB s. m. 1. picior de vers dintr-o silabă scurtă (neaccentuată) și una lungă (accentuată). 2. (la greci) satiră populară de expresie familiară. (< fr.
ïambe, lat.
iambus)
iamb (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)iámb (iámbi), s. m. – Picior de vers compus din două silabe. –
Var. (
înv.)
iambos. Ngr. ἴαμβος (Gáldi 196).
Sec. XVIII. –
Der. iambic, adj., din
fr. iambique.iamb (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)iamb s. m.,
pl. iambiiamb (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)iamb m. în poezia greco-latină, picior format dintr’o silabă scurtă și dintrúna lungă:
iambii suitori, troheii, săltărețele dactile EM.
iamb (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)IAMB, iambi, s. m. Picior de vers compus din două silabe, dintre care, în prozodia antică, prima este scurtă și a doua lungă, iar în prozodia modernă, prima este neaccentuată, iar cea de-a doua accentuată. — Din
fr. iambe, lat. iambus.ĭamb (Dicționaru limbii românești, 1939)*ĭamb m. (lat.
iámbus [
ia 2 silabe], d. vgr.
iambos, ĭamb, d.
iápto, arunc, lovesc, năvălesc). La vechiĭ Grecĭ și Romanĭ, un picĭor de vers compus dintr´o silabă scurtă și una lungă. Un vers care cuprindea ĭambĭ, întrebuințat maĭ ales în sátiră.