hurui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HURUÍ, pers. 3
húruie, vb. IV.
1. Intranz. A face un zgomot ca acela care se aude când umblă o căruță, când se rostogolește un butoi sau când cad mai multe obiecte tari unul peste altul; a hurdui; a hodorogi.
2. Refl. (
Reg.) A se dărâma, a se surpa, a se nărui. [
Var.:
huluí, uruí vb. IV] – Formație onomatopeică.
huruĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)húruĭ, a
-í v. intr. (imit. V.
hîrîĭ). Se zice despre huĭetu pe care-l fac trăsurile, trenu, tunurile orĭ alte lucrurĭ grele cînd merg saŭ se prăbușesc. – Rar
-ĭesc.hurui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)huruí (a ~) vb.,
ind. prez. 3
húruie, imperf. 3
sg. huruiá; conj. prez. 3
să húruiehuruì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)huruì v. a scoate un sunet șuierător, a face sgomot din cădere sau din sguduire. [Onomatopee].