huțul (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HUȚÚL, -Ă, huțuli, -e, s. m. și
f.,
adj. 1. S. m. și
f. Persoană care face parte dintr-o populație slavă din regiunea muntoasă de la izvoarele Siretului și Ceremușului și care vorbește un dialect ucrainean; huțan (
2).
2. Adj. Care aparține huțulilor (
1), privitor la huțuli. – Din
ucr. hucul.huțul (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)huțúl, -i, (huțan), s.m. – Populație de origine slavă ce vorbește un dialect ucrainean; a fost colonizată pe văile Tisei și Tarasului de autoritățile austriece în jurul anului 1773 (Tomi 2005: 92). „Limba lor este ucraineană, amestecată cu elemente românești. Seamănă cu românii la port și la obiceiuri. După unii, huțulii ar fi cumani ucrainizați, după alții (Iorga), români slavizați” (Iordan 1963: 274). – Din ucr. hucul.
huțul (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)HUȚÚL (‹
ucr.)
s. m.,
adj. 1. S. m. (La
pl.) Populație puțin numeroasă (
c. 40.000) care trăiește în regiunea izvoarelor Siretului și Ceremușului, în Carpații Păduroși (Ucraina), în
M-ții Maramureșului (România) și în
reg. Obcinelor Bucovinei (România și Ucraina). Vorbesc dialectul
h. al limbii ucrainiene. ♦ Persoană aparținând acestei populații.
2. Adj. Care aparține huțulilor (
1), privitor la huțuli.
3. S. m. Rasă autohtonă de cai mici de munte (înălțimea 1,25-1,55 m), ageri, rezistenți, folosiți pentru tracțiune, samar și călărie. Este folosit la ameliorarea calului românesc de munte.
huțul (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)huțúl adj. m.,
s. m.,
pl. huțúli; adj. f.,
s. f. huțúlă, pl. huțúle