hrentui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HRENTUÍ, hrentuiesc, vb. IV.
Refl. (
Reg.) A se strica; a se hodorogi. ♦ A se împrăștia, a se risipi. –
Et. nec.hrentui (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)hrentuí (-uésc, hrentuít), vb. – (
Mold.) A strica, a uza, a hodorogi. –
Var. hrintui, hrențui. Origine incertă. Din
mag. harántolni „a strica” (Cihac, II, 507), sau dintr-un etimon
sl. comun ambelor limbi (Scriban). Ultima
var. indică o contaminare cu
sdrențui. –
Der. hrentuitură, s. f. (stricare, uzare).
hrentui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!hrentuí (a se ~) (
reg.)
vb.,
ind. prez. 3
sg. se hrentuiéște, imperf. 3
sg. se hrentuiá; conj. prez. 3
să se hrentuiáscăhrentuì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)hrentuì v. Mold. a strica, a dărâma:
legându-le frumușel, să nu le hrentuiască CR. [Ung. HARÁNTOLNI, a strica uzând].