holocen (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HOLOCÉN s. n.,
HOLOCÉN, -Ă, holoceni, -e, adj. 1. S. n. Ultima epocă a perioadei cuaternare; aluviu.
2. Adj. Care se referă la holocen (
1). – Din
fr. holocène.holocen (Dicționar de neologisme, 1986)HOLOCÉN s.n. Ultima epocă (serie) a cuaternarului; aluviu. //
adj. Care aparține acestei epoci. [Var.
olocen s.n. / < fr.
holocéne, cf. gr.
holos – întreg,
kainos – recent].
holocen (Marele dicționar de neologisme, 2000)HOLOCÉN, -Ă adj., s. n. (din) ultima epocă a cuaternarului, care se continuă până azi; aluviu; actual (II). (< fr.
holocène)
holocen (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)HOLOCEN, diviziune superioară a Cuaternarului, care începe o dată cu retragerea ultimei glaciațiuni din emisfera nordică. Se caracterizează prin desăvârșirea treptată a tipurilor umane și dezvoltarea culturii materiale (
Homo sapiens sapiens trece de la prelucrarea pietrei cioplite, din Paleolitic, la cea a pietrei șlefuite și la folosirea metalelor). Climă rece, arctică, trece treptat de la cea boreală, la cea atlantică, tinzând spre clima actuală, modificări ce au marcat și evoluția faunei și a florei.
Sin. Aluviu.holocen (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)holocén1 adj. m.,
pl. holocéni; f. holocénă, pl. holocéneholocen (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)holocén2 s. n.