holba (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HOLBÁ, holbez, vb. I.
Tranz. A face ochii mari, a-i deschide tare (de mirare, uimire, spaimă etc.). ♦
Refl. A se uita la cineva sau la ceva cu ochii măriți de curiozitate, de spaimă etc.; a se zgâi. – Din
lat. volvere.holba (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)holbá (holbéz, holbát), vb. – A face ochii mari, a se zgîi. –
Var. (în)holbi, înholba. Mr. volbu, vulbare. Lat. volvĕre (Tiktin; DAR; Pascu, I, 188; Candrea; Scriban); cu o alterare care nu a fost suficient explicată;
cf. volbură. Ar putea fi și o creație expresivă, paralelă cu
bulb(uc)a. Așa cum este
holboacă față de
bolboacă și
holboană față de
bolboană. –
Der. holban, s. m. (persoană care se lasă surprinsă cu ușurință);
ghiolbană, s. f. (femeie cu ochii mari).
holba (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)holbá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
holbeázăholbà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)holbà v. Mold. a căsca tare ochii (din mirare, frică sau prostie). [Formă dialectală din
volba (cf.
volbură) = lat. VOLVERE, a rostogoli].