herb (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HERB, herburi, s. n. (
Înv.) Stemă a unei țări, blazon al unei familii nobiliare etc. ♦
Fig. Origine, neam nobil. [
Var.:
hierb s. n.] – Din
pol. herb.herb (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)herb (hérburi), s. n. – Stemă, blazon. –
Var. (
înv.)
heghie, gherg(ie). Pol. herb, din
germ. Erbe (DAR),
cf. bg. gerb. –
Hereghie, s. f. (origine, stirpe, neam),
sec. XVII,
înv., pe care Drăganu,
Cronică numismatică, III, 12 (
cf. DAR) îl reface din
mag. eredni „a proveni din, a descinde”, pare a fi doar o
var. a cuvîntului anterior.
herb (Dicționaru limbii românești, 1939)herb n., pl.
urĭ (pol.
herb, ceh.
herb, erb, d. germ.
erbe, moștenitor; rut.
herb, rus.
gerb, de unde și sîrb.
grb).
Vechĭ. Blazon, stemă, pajură marcă. – Se zicea și
gherb (cu
gh ca în
ghin față de
vin și ca la Rușĭ și Grecĭ). V.
scut.herb (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)herb (
înv.)
s. n.,
pl. hérburiherb (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)herb n. Mold. od. stemă, marcă:
herbul Moldovei; fig.
lună, soare și luceferi el (codrul) le poartă ’n a lui herb EM. [Pol. HERB].