haram (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HARÁM, (
1)
haramuri, s. n. (
Reg.)
1. Vită slabă, prăpădită.
2. Jaf, pradă. ◊
Loc. adj. și adv. De haram = (lăsat) la voia întâmplării, fără stăpân, expus jafului. ◊
Loc. adv. De haram = de pomană, degeaba; pe nedrept. ◊
Expr. Haramul haram se face sau
(de) haram vine, (de) haram se duce ori
de haram a fost, de haram s-a dus = lucrul câștigat pe nedrept se pierde precum s-a dobândit.
Haram că... = păcat că...; degeaba...
Haram de... = vai de... – Din
tc. haram „ilicit, prohibit”.
haram (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)harám (harámuri), s. n. –
1. Lucru obținut fără muncă, pleașcă, dar (mai ales în expresia
de haram, gratis, pe degeaba). –
2. Beneficiu ilicit. –
3. Mîrțoagă, gloabă. –
Mr. harame. V. sb. haran „gratuit”; de la
har „grație”. În general se pleacă de la
tc. haram „lucru interzis” (Roesler 606; Șeineanu, II, 207; Lokotsch 819; DAR), însă prezența cuvîntului
sb. în
sec. XIV (Daničič, III, 572) exclude această ipoteză. Graur,
BL, IV, 87, încearcă să explice ultima întrebuințare prin
tc. haram „brav”, care nu pare clar; în realitate, semantismul este normal,
cf. de bogdaproste, de pomană, pentru a desemna obiecte de proastă calitate.
Tc. poate să fi influențat în privința sensului 2.
Der. harancă, s. f. (femeie rea);
harangiu, s. m. (om crud, fără suflet);
haramin, s. m. (bandit, tîlhar), din
tc. harami (Șeineanu, II, 208; Berneker 377),
cf. mr. harami, bg. haramija, sb. haràmija, mag. haramja; haramină, s. f. (tîlhar;țigan);
haramlîc, s. n. (găleată);
haramgiu, s. m. (trișor);
haramgioaică, s. f. (femeie care trișează);
harambașa, s. m. (căpitan de haiduci), din
tc. haram bași; harambașie, s. f. (funcția de căpitan de haiduci).
haram (Dicționaru limbii românești, 1939)harám n., pl.
urĭ (turc. ar.
haram, lucru nepermis; ngr.
harámi, preț derizoriu; sîrb.
aram, haram).
Vechĭ. Cîștig nepermis:
a rîvni haramurile. Azĭ. Fam. Înșelăcĭune (la joc, în afacerĭ):
a face haram, a juca cu haram. A mînca haram, a minți.
Haram că (Rar), păcat că.
De haram, pe nedrept, cu necinste:
banĭ de haram. Adv. Cu nelegĭuire, pe nedrept:
(de) haram aŭ venit, (de) haram s´aŭ dus (baniĭ). Cu blestem, cu afurisenie:
(de) haram e tot ce cîștigă el. Haram să-țĭ fie, de cap să-țĭ rămîĭe, un blestem pin [!] care-ĭ doreștĭ cuĭva răŭ. Pl.
hărămurĭ. Mold. Epitet injurios uneĭ vite de tras, maĭ ales bouluĭ:
hăĭs, haram! (V.
boaĭtă, boală, bolocan). Epitet injurios unuĭ om prost:
ce haram! V.
crivda și
halal.haram (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)harám, -uri, s.n. – Jaf, pradă. ♦ (loc. adj. și adv.) De haram = la voia întâmplării, fără stăpân, lăsat în paragină; de batjocură, de râs: „Să despărțé de familie. Era de haram. Făce haram. Era de râs în sat, batăr c-o fost om de cinste” (Bilțiu 2001: 119); „Du-te, moarte, și-n alt neam / Nu face din noi haram” (Memoria 2001: 114). – Din tc. haram „ilicit, prohibit” (Șeineanu, DA, DEX); Srb. haran „gratuit” (DER).
haram (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)harám (
reg.)
s. n., (vite)
pl. harámuriharam (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)haram a. blestemat, afurisit (în opozițiune cu
halal):
copilul ce îmbracă e haram PANN;
de haram, pe nedrept:
vrei să-ți mănânc banii de haram AL.;
a mânca haram, a spune minciuni:
măi, tartorule, nu mânca haram și spune drept CR. ║ n. vită proastă și fără stăpân:
hăis, ța, haram, la plug ! AL.
haramu-i cu nărav AL. ║ int. (în blesteme):
haram de capul vostru ! CR. ║ adv. nemeritat:
după cum haram veniră, astfel și haram s’au dus PANN. [Turc. HARAM, lucru interzis, sacru, necurat].