hap (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HAP1 interj. Cuvânt care imită zgomotul produs de apucarea sau de înghițirea rapidă a ceva. – Onomatopee.
hap (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HAP2, hapuri, s. n. (
Pop. și
fam.) Medicament preparat în formă de pastilă sau de cașetă, pentru a putea fi înghițit ușor. ◊
Expr. A înghiți (sau
a face pe cineva să înghită)
un hap (ori
hapul) = a suporta (sau a face pe cineva să suporte) ceva neplăcut. – Din
tc. hap.hap (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)hap2,
hápuri, s.n. (reg.) măcinătura de piatră din mine care se pune într-o ladă mare.
hap (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)hap interj. – Exprimă ideea de a apuca repede, sau de a înghiți. Creație expresivă,
cf. sl. chapati „a mușca”,
rut. chapati „a apuca”,
mag. happolni „a înghiți”,
germ. happen, schnappen „a apuca”,
fr. happer „a înhăța, a prinde”,
ngr. χάπτω „a înghiți”. –
Der. hăpăi, vb. (a înghiți);
hălpăi (
var. hălpăcăi),
vb. (a înghiți) cu
l expresiv;
hălpi, vb. (a se apleca grîul);
hîlpav (
var. hulpav, hlupav, glupav),
adj. (mîncău, lacom);
înhăpa, vb. (a prinde, a înghiți);
înhulpa, vb. (a înghiți);
hăpui, vb. (
înv., a supune, a subjuga), plecînd de la ideea de „a fi prins”;
hapcă, s. f. (cîrlig de undiță; forță, violență), în
Trans. hábocă, format ca
japcă și poate influențat de
hreabcă (
der. din
sl.,
bg. hapka „îmbucătură, mușcătură” sau
rut. chapka „cursă de șoareci”, propusă de Cihac, II, 135; DAR; Candrea; Iordan,
BL, IV, 54, este posibilă fără a fi necesară dată fiind sursa expresivă comună);
haple(a), s. m. (prost, bleg), pe care Șeineanu,
Semasiol., 229, îl deriva din
gr. ἀπλός „simplu”, iar Cihac, II, 135, urmat de DAR, din
bg. hapljo; hăpși, vb. (
Olt., a înghiți);
hopși, vb. (
Basar., a nu scoate o vorbă);
hapuc (
var. habuc, ha(r)puce),
s. n. (
Trans.,
Bucov., minge), pe care DAR îl pune în legătură cu
mag. hapkalkodni „a apuca”;
hapucă, s. f. (joc cu mingea);
hăbucos, adj. (încîlcit, se spune mai ales despre lînă);
hăbui, vb. (
Mold., a se juca, a se zbengui). Nu este clar, dacă aparține aceleiași rădăcini expresive
hăbuc, s. m. (bucată, ciob), pe care DAR, urmîndu-l pe Cihac, II, 133, îl pune în legătură cu
sl. chabiti „a strica”, și cu
hăbuc, s. n. (
Olt., zăduf), cu
der. săi
hăbuci, vb. (
Trans., a rupe, a desface, a strica),
hăbuceală, s. f. (
Olt., zăduf). –
Cf. horp.hap (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)hap (hápuri), s. n. – Pilulă. –
Mr. hapă. Tc. hap (Șeineanu, II, 205; Röesler 606; Ronzevalle 80),
cf. ngr. χάπι,
alb.,
bg. hap.hap (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)hap (hápuri), s. n. – Minereu mărunt spălat.
Mag. háp (DAR). În
Trans.hap (Dicționaru limbii românești, 1939)1) hap n., pl.
urĭ (turc.
hap, d. ar.
habb; ngr.
hápi, alb. bg.
hap). Pilulă, medicament în formă de bobiță.
Fig. A înghiți hapu, a suferi o neplăcere, o păcăleală. V.
bulin.hap (Dicționaru limbii românești, 1939)2) hap interj. care arată huĭetu apucăriĭ saŭ înghițiriĭ răpezĭ [!]:
Cînele [!], cum văzu carnea, hap! o și înghiți! Gardistu, cum văzu hoțu, hap! îl și prinse! (E și nsl.
hap și germ.
schnapp, tot cu acest înț. V.
hap 3, jap, clanț și
zăpsesc).
hap (Dicționaru limbii românești, 1939)3) hap, a
hăpá v. tr. (d.
hap 2 și rudă cu vsl.
hapati, bg.
hapĭy, rus.
hápatĭ, a apuca,
ohápatĭ, a șterpeli, a fura; ngr.
hápto, háfto, ung.
happolni, germ. ol.
happen, fr.
happer, a apuca răpede [!]. V.
hapca, înhap, zăpsesc).
Fam. Apuc și înghit răpede [!]:
cînele [!] a hăpat carnea.hap (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)hap1 interj.