hagiu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HAGÍU, hagii, s. m. Creștin sau musulman care a fost în hagialâc. – Din
tc. haci.hagiu (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)hagíu (hagíi), s. m. – Pelerin, mai ales la Ierusalim sau, cu referire la musulmani, la Mecca. –
Mr. hagiu, aghiu. Tc. haci (Șeineanu, II, 194; Ronzevalle 80),
cf. ngr. χατζῆς,
alb. haği, bg. hadžiia, sb. haği(ja); cuvîntul
tc. provine din
ngr. ἄγιος „sfînt”. –
Der. hagealîc, s. n. (pelerinaj), din
tc. hacilik; hagiică, s. f. (femeie care face pelerinaj).
hagiu (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)HAGIU, Grigore (1933-1985,
n. Târgu Bujor), poet român. Versuri de factură reflexivă, existențială („Continentele ascunse”, „Nostalgica triadă”), care preiau de la Nichita Stănescu o serie de obsesii tematice și procedee artistice. Lirica sa îmbracă adesea un veșmânt sărbătoresc și solemn, când se întoarce asupra originilor, a lumii rurale și a trecutului din care coboară („Fantastica pădure”, „Alte sonete”).
hagiŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)hagíŭ m. (turc. [d. ar.]
haği, pelerin). Creștin care a vizitat Ĭerusalimu. Musulman care a vizitat Meca și Medina. – Rar saŭ vechĭ
agíŭ. Fem.
hagiĭcă (bg.
hağiĭka), pl.
e. Ca titlu onorific
hagi-, precum:
Hagi-Tudose.hagiu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)hagíu s. m.,
art. hagíul; pl. hagíi, art. hagíii (-gi-ii)hagiu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)hagiu m.
1. cel ce s’a dus să se închine la locurile sfinte (Ierusalim, Meca);
2. titlu onorific ce se dobândia după întoarcerea dintr’o asemenea călătorie (și sub forma
hagi):
hagiul a pretins să ședem în casa lui AL.
Ginerele lui Hagi Petcu Al. [Turc. HADJI].