habar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HABÁR s. n. 1. (În
expr.)
A nu avea habar (de sau
despre ceva) =
a) a nu ști nimic, a nu avea nici o idee despre ceva;
b) a nu-și face griji, a nu-i păsa de ceva.
2. (
Reg.; în
expr.)
Cum (ți-)e habarul? = cum (îți) merge? cum stau lucrurile? – Din
tc. haber, „veste, informație”.
habar (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)habár adv. –
1. Veste, cunoștință, idee. –
2. Grijă, preocupare. –
3. Subiect. –
Var. haber. Megl. aber „veste”,
mr. hăbare. Tc. habar, haber (Röesler 605; Șeineanu, II, 192; Lokotsch 763, Ronzevalle 84),
cf. ngr. χαμπάρι,
alb. haber, bg.,
sb. haber, iud. sp. haber (Crews,
Vox rom., XIV, 303).
habar (Dicționaru limbii românești, 1939)habár și (maĭ rar)
habér n., fără pl. (turc. [d. ar.]
haber, pop.
habar; ngr.
habári și
habéri).
Fam. A avea habar de ceva, 1) a fi informat, a ști:
habar n´am de ce s´a întîmplat, 2) a-țĭ păsa, a te îngriji:
tu plîngĭ, și el habar n´are. Fără habar, fără grijă, cu nepăsare:
Habar de grijă n´am, 1) nu știŭ, 2) nu-mĭ pasă.
Cum țĭ-e habaru? (Rar), cum merge treaba, cum te afli? V.
hibă.habar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)habár s. n.habar (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)habar n. păs, grijă:
a nu avea habar, a nu-i păsa, a nu-i trece prin minte:
mor după tine și tu habar n’ai de mine PANN. [Și
haber: turc. HABAR (HABER), știre].