giubea (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GIUBEÁ, giubele, s. f. Haină lungă și largă din postav (fin), adesea căptușită cu blană, purtată, în trecut, de boieri. ♦ Haină largă și lungă de postav purtată de preoți și, în unele locuri, de țărani. – Din
tc. cüppe.giubea (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)giubeá (giubéle), s. f. – Haină lungă și largă de postav. –
Mr. giube. Tc. cübbe (Roesler 610; Șeineanu, II, 188; Lokotsch 737; Ronzevalle 70), din
it. giubba „pieptar”,
cf. REW 3951,
cf. și
ngr. τζομπές,
alb. ğube (Meyer 81). Este dublet al lui
jupón, s. n. (fustă scurtă purtată pe dedesubt), din
fr. jupon, și al lui
șubă, s. f. (haină căptușită cu blană), din
sb.,
rut.,
rus. šuba, pol. szuba, mag. suba, și acesta din
germ. med. Schübe „pieptar”;
der. șubeică, s. f. (blană), din
pol. szubeika (Cihac, II, 394; Pascu,
Arch. Rom., VII, 560).
giubea (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)giubeá (
înv.)
s. f.,
art. giubeáua, g.-d. art. giubélei; pl. giubéle, art. giubélelegiubeà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)giubeà f.
1. od., haină largă purtată de boieri d´asupra anteriului:
giubea de pambriu blănită cu samur NEGR.;
2. haină de aceeaș formă, purtată în urmă de preoții bătrâni, de lăutari, de haiduci și de țigani:
cu cât giubeaua e mai terfelită, cu atât țiganul e mai fudul AL.;
3. azi, haină țărănească de sărbătoare, căptușită cu blană. [Turc. DJÜBBÉ: giubeaua, ca și anteriul, a descins toate treptele ierarhiei sociale: boieri, preoți, lăutari, haiduci, țigani, țărani, au purtat´o pe rând și cei din urmă o păstrează până astăzi].
gĭubea (Dicționaru limbii românești, 1939)gĭubeá f., pl.
ele (turc. [d. ar.]
ğubbe, gĭubea. V.
zăbun, șubă, jupă). Manta blănită [!] lungă și largă pe care o purtaŭ peste anteriŭ vechiĭ tîrgovețĭ și boĭerĭ, ĭar azĭ numaĭ preuțiĭ [!].