g - explicat in DEX

g (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
g¹ (literă) [cit. ge / ghe / gî] s. m. / s. n., pl. g / g-uri

g (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
g² (sunet) [cit. gî] s. m., pl. g

g (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)
g², simbol pentru gram.

g (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)
g¹ (FIZ.), simbol pentru accelerația gravitațională.

g (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
G s. m. invar. A noua literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană semioclusivă prepalatală sonoră (4) când este urmată de e sau i; oclusivă palatală (2) sonoră în grupurile ghi și ghe; oclusivă velară sonoră în toate celelalte poziții). [Pr.: ghe].

g (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)
G s. m. invar. 1. A noua literă a alfabetului limbii române: a) consoană oclusivă velară sonoră (ex. gară, gură); b) element component al grupurilor de litere ge, gi, prin care se notează consoana semioclusivă prepalatală sonoră ğ (ex. geam, gingie); c) element de compunere ale grupurilor de litere ghe, ghi, prin care se notează consoana oclusivă palatală sonoră g' (ex. gheară, ghiață). 2. (MUZ.) Notația literală pentru sunetul sol. 3. (METR.) Simbol al prefixului giga-.

g (Dicționaru limbii românești, 1939)
g m. A șaptea literă a alfabetuluĭ latin, născută din modificarea luĭ c și admisă în alfabetu latin de abea [!] pe la 234 în ainte [!] de Hristos în locu inuzitatuluĭ z, care, cînd a fost ĭar întrebuințat, a ocupat ultimu loc. Romaniĭ o pronunțau numaĭ gh în toate cazurile. Maĭ pe urmă s´a pronunțat ge, gi. V. la c.

g (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
G m. a șeaptea literă a alfabetului.