găbui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GĂBUÍ, găbuiesc, vb. IV.
Tranz. (
Pop.) A găbji. –
Cf. v. rus. gabat, ucr. habaty.găbui (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)găbuí (-uésc, găbuít), vb. –
1. A prinde, a apuca, a înhăța. –
2. A găsi, a descoperi. –
Var. (
Mold.)
găb(ă)și, găpși, găbji, ghibui, (
Munt.)
dibui. Sl. (
rus.)
gabati „a hăitui” (DAR),
cf. pol. gabać „a prinde”; este însă evident că acest cuvînt a fost tratat ca o creație expresivă, după cum se poate vedea în
var. sale. Celelalte explicații nu coincid. După Iordan,
BF, II, 195, forma de bază ar fi
găbji, din
tc. kabz „acțiunea de a prinde” și
găbui ar proveni din încrucișarea lui
găbji cu
dibui. Miklosich,
Slaw. Elem., pleca de la
ghibui, din
sl. gybati „a îndoi”, al cărui semantism nu se înțelege.
Dibui, vb. (a găsi, a descoperi, a afla; a reuși, a nimeri; a tatona, a pipăi pe bîjbîite; a căuta pe bîjbîite) este fără îndoială același cuvînt (
cf. Tiktin și Scriban), ale cărui sensuri le cuprind pe cele ale verbelor
găbui și
pipăi. S-a explicat prin
rut. dybaty (Berneker 248; Skok 67), prin
bg. deb(n)jă „a se strecura” (Candrea,
GS, VI, 323; Candrea; Scriban); sau prin
tc. debb „acțiunea de a tîrî” (Moldovan, 425).
Der. gabje, s. f. (
Mold., mînă, pumn);
gabor, s. m. (
Arg., polițist, agent), asociere ironică a ideii de „a prinde” cu numele propriu
Gabor; dibuială, s. f. (acțiunea de a dibui);
dibuitor, adj. (care dibuiește);
ghibosi, vb. (a hăitui; a strînge, a bate, a părui), cu
var. ghigosi, formate cu
suf. expresiv -
osi. Cf. gîmba.găbui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)găbuí (a ~) (
pop.)
vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. găbuiésc, imperf. 3
sg. găbuiá; conj. prez. 3
să găbuiáscăgăbuì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)găbuì v. Mold. a prinde, a pune mâna pe:
baba găbuiește găina și o apucă de coadă CR. [Cf.
găbji].