gânj (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GÂNJ, gânjuri (gânji), s. n. (
m.) (
Pop.) Nuia foarte flexibilă trecută prin foc și apoi răsucită, care se folosește ca frânghie. –
Et. nec.gânj (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)gânj, -uri, s.n. (ghinci) – Nuia flexibilă (de alun sau de salcie), folosită pe post de funie, legătoare (Papahagi 1925; Nistor 1977). (Top.) Gânju, fânațe în Borcut, după Gânju, n. pr. sau poreclă (Vișovan 2002). – Din sl. gazǐ (Cihac cf. DER).
gânj (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)gânj (
pop.)
s. n./
s. m.,
pl. gấnjuri/gânjigânj (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)gânj n. Mold.
1. funie de teiu, nuia sucită ce leagă leuca de carâmbul carului;
2. funie de legat strâns sania. [Slav. *GÕJŬ (cf. rut. GUJ, funie)].