grui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GRUI, gruiuri (gruie), s. n. (
Reg.)
1. Pisc sau coastă de deal.
2. Deal mic; colină
1, delușor, movilă. –
Et. nec.grui (Dicționar de neologisme, 1986)GRUI s.n. v.
gruie.
grui (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)grui1, grui, s.m. (reg.) cocor.
grui (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)grui2, grúiuri, s.n. (reg.)
1. pisc, deal, colină, dâmb.
2. piscul carului; botul saniei.
3. cârlig în chei, de care se leagă bărcile.
grui (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)grúi (grúi), s. m. – (
Trans.) Cocor. –
Var. grue. Lat. grūs, grūem (Pușcariu 742; Candrea-Dens., 770; DAR).
grui (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)grúi (grui), s. n. –
1. 1. Movilă, colină, delușor. –
2. Dulap de loitră la căruță. –
Var. (rar)
gruńu. Mr. gruńu „bărbie”.
Lat. grunnium „rît de porc”,
cf. fr. groin (Candrea; Scriban); din
lat. grunnire „a grohăi”. Semantismul prezintă un paralelism absolut cu
bot și
rît. În privința fonetismului,
var. (atestată în
Revista critică, III, 156), și
mr., ca și împrumuturile din
sl., indică limpede evoluția cuvîntului. După Papahagi,
Notițe, 25, din
lat. grumus „movilă”, trecut la *
grumeus. Pascu, I, 109 și
Arch. Rom., VI, 214, pleacă de la un tracic *
goroneum, reprezentant al unei rădăcini
gor-, ca în
sl. gora „pădure”. Spitzer,
Archiv., CXXXIV, 134, propune un
lat. *
(c)oronium, de la
corona; J. Brüch,
Archiv., CXXXXV, 416,
lat. *
grunium, și Joh. Hubschmidt,
Alpenwörter roman. u. vorroman. Ursprungs, Berna, 1951, p. 14, se gîndește la un cuvînt alpin, același care ar fi dat
fr. groin. Cf. și Bărbulescu,
Archiva, XLV, 291-3.
Der. gruieț, s. n. (colină);
gruios, adj. (povîrnit). Din
rom. provine
rut. gruny, chruny (Miklosich,
Wander., 16),
ceh. gruň (Meyer,
Alb. St., IV, 96).
grui (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)grúi, gruiuri, s.n. –
1. Pisc de deal; colină, movilă: „Eu mi-s floare de pe grui / Și nu-s sâla nimănui” (Memoria 2001: 99). Grui, deal în Lăpușu Românesc.
2. (s.f.) Cocor; gruhă, gruhoi (ALR 1961: 696). Grui, Gruia, n. pr.: „Domnu are un fecior / Și îl cheamă Gruișor” (Memoria 2001: 104). – Cuvânt autohton, de la rad. *guer „munte” (Russu 1981); Cuv. rom. preluat în magh. (guruj) (Bakos 1982).
grui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)grui (deal) (
reg.)
s. n.,
art. grúiul; pl. grúiuri/grúiegruĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)1) gruĭ n., pl.
urĭ (cp. cu lat.
grŭnnium, rît, d.
grunnire, a grohăi; mrom.
gruñĭ, bărbie. D. rom. vine ceh. rut.
grunĭ, hîlm. Cp. REW. 3894).
Vest și nord. Pisc, hîlm, dîmb (BSG. 1928, 404; GrS. 1937, 187):
Păsărică de pe gruĭ Om străin ca mine nu-ĭ (Șez. 34, 73). Piscu caruluĭ, botu săniiĭ.
Dun. Mar. Mare cîrlig fixat în cheŭ [!] de care se țin legate bărcile și șalupele. V.
gurguĭ, alca.gruĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)2) *gruĭ n., pl.
urĭ saŭ
e (fr.
grue, „cocor” și „elevator”. V.
craĭnic 2).
Dun. Mar. Elevator.