groapă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GROÁPĂ, gropi, s. f. Gaură, cavitate (mai adâncă) în pământ. ◊
Expr. A da în gropi (de prost ce e), se spune despre un om foarte prost. ♦ Mormânt;
p. ext. moarte. ◊
Expr. A săpa (cuiva) groapa = a unelti (împotriva cuiva).
A fi cu un picior în groapă = a fi aproape de moarte. –
Cf. alb. gropë.groapă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)groápă (grópi), s. f. –
1. Mormînt. –
2. Groapă comună. –
3. Șanț, gaură, puț. –
4. (Înv.) Hambar în pămînt. –
Mr. megl. groapă. Origine necunoscută. Opiniile legate de istoria acestui cuvînt au variat mult; considerat autohton de Miklosich,
Slaw. Elem., 9, și
der. din
alb. gropë de Meyer 131; Meyer,
Alb. St., IV, 54; DAR; Philippide, II, 715; Capidan,
Raporturile, 532; Rosetti, II, 117. După alții, din
sl. grobŭ, bg. grob (Pascu, II, 193; Conev 42),
cf. bg. groba „ladă pentru gunoi”,
grobar „groapă”. În sfîrșit, prezență
calabr. grupa, (g)rubu, (g)rupu „gaură” a fost explicată de Rohlfs pe baza
gr. τρύπη, trecut la *τρόπον; această ipoteză a fost reluată din punctul de vedere al
rom. de Skok,
ZRPh., LIV, 483. Este posibil să fie vorba în
rom. de un împrumut din
sl., al cărui rezultat ar fi *
grop, pl. gropi, cu
sing. reconstituit. Cuvîntul
sl., bazat pe
germ. Grube, Grabe (
cf. sb. graba, sec. XV, la Daničič, III, 351), a dat și alte rezultate în
rom.,
cf. grobiște, pogrebanie. Alb. gropë, care s-ar putea cu greu explica prin
sl., ar proveni în acest caz din
rom. Totuși, ideea unei proveniențe romanice nu trebuie să fie exclusă, chiar dacă explicația din
calabr. n-ar părea suficientă.
Der. gropiță, s. f. (
dim. al lui groapă; adîncitură în barbă sau obraji);
gropană, s. f. (șanț, groapă);
gropiș, s. n. (teren abrupt);
gropos, adj. (plin de gropi);
gropănos, adj. (plin de gropi);
gropar, s. m. (persoană care sapă gropi pentru morminte);
gropăreasă, s. f. (nevastă de gropar);
îngropa, vb. (a înmormînta; a ascunde; a acoperi ceva cu pămînt; a înfige);
îngropător, s. m. (gropar);
îngropătoare, s. f. (
înv., înmormîntare);
îngropăciune, s. f. (înmormîntare);
îngropătură, s. f. (
înv., înmormîntare);
dezgropa, vb. (a exhuma, a scoate din pămînt);
gropila, vb. refl. (despre drumuri, a desfunda);
gropilos, adj. (plin de gropi);
gropniță (
var. grobniță),
s. f. (mormînt, boltă, criptă; groapă, depozit de cereale sub pămînt), din
sl.,
bg. grobnica (Miklosich,
Slaw. Elem., 18; Miklosich,
Lexicon, 143);
grobnic, s. n. (mormînt, criptă; giulgiu),
cf. sl. grobinŭ „sepulcral”.
groapă (Dicționar de argou al limbii române, 2007)groapă, gropi s. f. (tox.) lingură folosită de consumatorii de opiu și heroină pentru încălzirea drogului inhalat sau injectat ulterior.
groapă (Dicționaru limbii românești, 1939)groápă f., pl.
gropĭ, maĭ rar
groape (alb.
gropă, groapă, d. vsl.
grobŭ, groapă, mormînt, d. got.
graba, groapă, germ.
grab, grube, gruft, groapă, mormînt; bg.
grob, mormînt,
groba, ladă p. oase la tăĭetoare. V.
gropniță, grobiște, hrubă, pogrebanie, gravez). Săpătură saŭ scobitură făcută în pămînt de om saŭ de natură. Mormînt:
a duce pe cineva la groapă. A da (a cădea) în groapă de prost ce eștĭ, a fi foarte prost.
Prov. Cine sapă groapa altuĭa, cade singur în ĭa [!], cine prepară cuĭva un răŭ, și-l prepară luĭ singur. V.
groapă și
șanț.groapă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)groápă s. f.,
g.-d. art. grópii; pl. gropigroapă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)groapă f.
1. săpătură făcută în pământ de natură sau prin artă:
a da în gropi, a fi prost cu desăvârșire;
2. groapa de pus mortul. [Albanez GROPA].