goștină - explicat in DEX

goștină (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
GÓȘTINĂ, goștini, s. f. (În evul mediu în Țara Românească și în Moldova) Dare care se percepea în oi, porci sau vaci. – Et. nec.

goștină (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
góștină (góștine), s. f. – Contribuție din trecut, introdusă pentru prima oară în Muntenia de Petru Cercel (1583-85), și care era plătită la început pentru oile ce pășteau pe imașurile și terenurile necultivate ale statului. Mai tîrziu (sec. XVII) s-a plătit și pentru porci. – Var. gorștină, goșt(i)niță. Sl. goštenije „ospitalitate” (Cihac, II, 126), cf. sb. gost „oaspete”, rus. gostĭ „oaspete”, pol. gošcina „ședere”. DAR pleacă de la sensul de „contribuție pe porci”, care pare tîrzie, derivîndu-l de la groștei. După Scriban, de la un sl. *gorština „contribuție pe pășunile de la munte”, din cf. sl. goršcina „contribuții pe vii”; acest ultim cuvînt pare a fi influențat var. – Der. go(r)știnar, s. m. (persoană care strîngea această contribuție); goștinărit, s. n. (venit strîns din această contribuție).

goștină (Dicționaru limbii românești, 1939)
góștină și (maĭ vechĭ) górștină f., pl. ĭ (vsl. *gorščina, d. gora, munte, adică „biru de pășunat pe munte”; nsl. górščina, bir pe podgoriĭ. V. podgorie). Vechĭ. Bir pe oĭ și porcĭ (impus întîĭa oară de Mihnea II al Țăriĭ Româneștĭ, 1577-83. Șăin.). – Și goștíniță saŭ (?) góștiniță. La Xen. (3, 172 de doŭă orĭ) gróștină, ĭar la 5, 175, „porcăritu saŭ goștina”.

goștină (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
góștină (înv.) s. f., g.-d. art. góștinii; pl. góștini

goștină (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
goștină f. odinioară, dare pe oi și pe mascuri din partea negustorilor străini, scoasă pentru întâia oară de Mihnea Vodă (1576-1593). [Cf. pol. GOȘȚINA, ospeție, oarecum dare pentru adăpostirea viteior străine].