gogoman (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GOGOMÁN, gogomani, s. m.,
GOGOMÁN, -Ă, gogomani, -e, adj. (
Fam. și
depr.) (Om) prostănac, nătărău. [
Var.:
gugumán s. m.,
gugumán, -ă adj.] –
Cf. gog.gogoman (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)gogomán (gogománi), s. m. – Tont, stupid, prost. –
Var. guguman. Creație expresivă, bazată pe *
gog „tont”, cu
suf. expresiv -
man (Șeineanu,
Semasiol., 229; Iordan,
BF, VII, 285),
Cf. gogă. Nu par posibile
der. propuse de Cihac, II, 112 (de la
gîg- cu
suf. -
man) și Tiktin (de la
gogu-mamei). –
Der. gogomănie (
var. gugumănie),
s. f. (prostie, tîmpenie, nerozie). – Din
rom. provine
rut. gogoman (Candrea,
Elemente, 408).
gogoman (Dicționar de argou al limbii române, 2007)gogoman, gogomani I. s. m. om prost
II. adj. prost, nerod, tont
gogoman (Dicționaru limbii românești, 1939)gogomán, -că s. (d.
gog și
man ca în
hoțoman). Gogleț, mare prost. – În Munt.
gugu-.gogoman (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!gogomán (
fam.)
s. m.,
pl. gogománigogoman (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)gogoman a. și m. mare prost. [V.
gog, cu sufixul augmentativ ca în
hoțoman].