goană (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GOÁNĂ, goane, s. f. 1. Deplasare cu pași mari și repezi; urmărire în fugă. ◊
Loc. vb. A pune (pe cineva)
pe goană sau
a lua (pe cineva)
la goană = a goni; a fugări. ♦ Viteză mare cu care se deplasează un vehicul; grabă mare cu care se deplasează o ființă.
2. Vânătoare (cu gonaci și câini); haită.
3. (Rar) Prigoană, persecuție.
4. (
Pop.) Împerechere a vacii cu taurul. – Din
goni (derivat regresiv).
goană (Dicționaru limbii românești, 1939)goánă (
oa dift.) f., pl.
e (vsl. *
gonŭ, [ca
prigoană d.
progonŭ] saŭ d.
gonesc). Fugărire, urmărire.
A lua la goană, a alunga, a hăĭtui. Alergătură, fugă:
a trage o goană. Goana mare, galop. Vînătoare cu hăĭtașĭ (hurc). Prigonire, persecuțiune.
Goană și prigoană, mare persecuțiune. Nenoroc la un joc de noroc. Împărecherea [!] animalelor bovine.
goană (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)goánă s. f.,
g.-d. art. goánei; pl. goánegoană (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)goană f.
1. galopul calului;
2. alungare grabnică:
în goana vânatului; fig.
goana de Tătari AL.;
3. alergare repede:
într’o goană nebună; 4. expulzare:
goana vagabonzilor. [Abstras din
gonì].