glavă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)GLÁVĂ, gláve, s. f. 1. (
Peior.) Cap, căpățână, bostan.
2. (Înv.) Capitol. (din
sl. glava; cf. bg.,
sb. glavă, pol. glowa, rus. golova, ngr. γκλάβα = încăpățânat)
glavă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)glávă (-ve), s. f. –
1. Cap. –
2. (Înv.) Capitol.
Sl. glava (Cihac, II, 121; Conev 87),
cf. bg.,
sb. glavă, pol. glowa, rus. golova, ngr. γϰλάβα „căpățînă”. Primul sens are totdeauna o nuanță depreciativă. Din
sb. pare a proveni
glag, s. n. (Banat, colț), prin intermediul unei asimilări. –
Der. glăvățînă, s. f. (căpățînă, dovleac), prin încrucișare cu
căpățînă, cf. bg. glavetina; glovoț, s. n. (căpățînă);
glarhnică, s. f. (șervet răsucit în formă de colac pe care se așază greutatea purtată pe cap), din
sl. glavnikŭ „de cap”;
glaviznă, s. f. (
înv., capitol), din
sl. glavizna, împrumut literar.
Cf. sglăvoc.glavă (Dicționaru limbii românești, 1939)glávă f., pl.
e saŭ
glăvĭ (vsl.
glava, bg.
glavá, cap. V.
gloabă, gologan, oglabnic, oglavă).
Vechĭ. Capitul, glaviznă.
Azĭ. Iron. Cap de om prost, devlă.
glavă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)glavă f.
fam. cap gros, căpățână. [Slav. GLAVA, cap].