giurumea (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)giurumeá, giuruméle, s.f. (reg.) ceva uzual; cotidian.
giurumea (Dicționar de argou al limbii române, 2007)giurumea, giurumele s. f. (peior.) 1. persoană care execută prost tot ceea ce face
2. tip penibil
3. diletant expus ridicolului
giurumea (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)giurumeá (
înv.)
(giu-) s. f.,
art. giurumeáua, g.-d. art. giurumélei; pl. giuruméle, art. giurumélelegiurumeà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)giurumeà f. V.
geremea.gĭurumea (Dicționaru limbii românești, 1939)gĭurumeá f., pl.
ele (turc.
čürümé, putregaĭ [d.
cürümek, a putrezi] și infl. poate de
geremea. V.
cĭuruc).
Fam. Lucru de gĭurumea, lucru ordinar, lucru p. uzu cotidian, de dîrvală.
A lua un lucru de gĭurumea, a-l lua la purtare în fie-care zi, cum ar fi o haĭnă pe care în ainte [!] o păstraĭ p. zile marĭ.