gheară (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GHEÁRĂ, gheare, s. f. 1. Formație cornoasă ascuțită, curbată, crescută la vârful degetelor unor reptile, păsări și mamifere, servind mai ales la apărare și la atac. ◊
Expr. (
Fam.)
A fi lung în (sau
la, de) gheare = a avea obiceiul să fure.
A-și scoate( sau
a-și arăta) ghearele = a-și arăta fondul ascuns și rău al firii.
A fi ( sau
a cădea, a încăpea etc.
) în ghearele ( sau
gheara) cuiva = a fi (sau a ajunge etc.) în posesiunea, în puterea sau sub autoritatea absolută a cuiva, la discreția cuiva; a fi prins (și ținut închis).
A pune gheara (pe cineva) = a pune stăpânire (pe cineva); a prinde (pe cineva).
A fi ( sau
a se zbate) în ghearele morții = a fi grav bolnav, aproape de moarte.
2. (
Tehn.) Piesă (
1) asemănătoare cu o gheară (
1), care servește la apucat, împiedicat etc. –
Et. nec.gheară (Dicționar de argou al limbii române, 2007)gheară, s. f. sg. joc de zaruri; barbut.
gheară (Dicționaru limbii românești, 1939)gheáră (
ea dift.) f., pl.
gheare (rudă cu sp.
garra, gheară, d. gal.
garra, gambă, de unde și fr.
jarret, gambă, și
jarretière, jartieră. V. și REW. 3690). Unghie ascuțită și încovoĭată la păsările și animalele de pradă.
A pune gheara (propriŭ și fig.), a pune gabja, a înhăța bine, a prinde așa în cît [!] să nu maĭ scape.
gheară (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)gheáră s. f.,
g.-d. art. gheárei; pl. gheáre