plai (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)plái (pláiuri), s. n. –
1. Platou, podiș, parte mai înaltă a unui teritoriu. –
2. Regiune, ținut. –
3. Diviziune administrativă, subprefectă. –
4. (
Bucov.) Drum de munte, potecă. –
Mr. plai. Gr. πλάγιον, probabil printr-un
lat. *
plagium, cf. lat. plagia „țărm” și „cîmpie”, cu sensurile din
rom. și
alb. (Candrea-Dens., 1400; REW 6564; Pascu, I, 144; Pascu,
Suf., 406; Philippide, II, 729; Diculescu,
Elementele, 490; Graur,
BL, VI, 108;
cf. S. Pop,
Geopolitica și geoistoria, II, 54-61).
Der. din
sl. planina „munte” (Cihac, II, 260),
sl. planŭ „șes” (Tiktin) este dificil din punct de vedere fonetic;
cf. sb.,
cr. plaj „coastă muntoasă”, pe care Vasmer,
Gr., 118 îl consideră de origine dubioasă, și care nu se explică bine nici prin
gr., nici prin
it., este probabil un împrumut din
alb. plaië, care la rîndul lui, ar putea proveni din
mr. –
Der. plăieș (
var. plăiaș),
s. m. (muntean; grănicer, străjer la munte);
splai, s. n. (esplanadă, drum pe malul unui rîu), probabil forțat ca
fr. esplanade sau
it. spiaggia „mal” față de
piaggia „coastă, povîrniș” (după Graur,
BL, IV, 108, din
ngr. σ(τό)πλαï, a cărui abreviere pare mai puțin comună). Din
rom. provin
rut. plaj (Miklosich,
Wander., 18; Candrea,
Elemente, 403),
săs. plâj și probabil
alb.,
sb., ca și
mag. palajas „milițian” (Edelspacher 21).