plai (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PLAI, plaiuri, s. n. 1. Versant al unui munte sau al unui deal; creastă, culme, vârf al unui munte sau al unui deal;
p. gener. munte, deal mare.
2. Regiune de munte sau de deal aproape plană, acoperită în general cu pășuni.
3. Drum (sau cărare) care face legătura între poala și creasta unui munte; potecă.
4. Regiune, ținut; (la
pl.) meleaguri.
5. Subîmpărțire administrativă a județelor și a ținuturilor (mai ales a celor de munte) în evul mediu, în Țara Românească; plasă. –
Et. nec.plai (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)plai s.n. (reg.) creion.
plai (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))PLAI, plaiuri, s. n. 1. Regiune de munte sau de deal aproape plană, acoperită cu pășuni.
2. Drum pe coasta unui munte sau pe un munte; potecă.
3. Câmpie.
4. (Poetic) Ținut; meleaguri.
5. (
Înv.) Diviziune administrativă a unui județ (de munte); plasă, ocol. [
Pl. și: (
înv.)
plaie] –
Lat. *plagius (< plaga).plai (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)plái (pláiuri), s. n. –
1. Platou, podiș, parte mai înaltă a unui teritoriu. –
2. Regiune, ținut. –
3. Diviziune administrativă, subprefectă. –
4. (
Bucov.) Drum de munte, potecă. –
Mr. plai. Gr. πλάγιον, probabil printr-un
lat. *
plagium, cf. lat. plagia „țărm” și „cîmpie”, cu sensurile din
rom. și
alb. (Candrea-Dens., 1400; REW 6564; Pascu, I, 144; Pascu,
Suf., 406; Philippide, II, 729; Diculescu,
Elementele, 490; Graur,
BL, VI, 108;
cf. S. Pop,
Geopolitica și geoistoria, II, 54-61).
Der. din
sl. planina „munte” (Cihac, II, 260),
sl. planŭ „șes” (Tiktin) este dificil din punct de vedere fonetic;
cf. sb.,
cr. plaj „coastă muntoasă”, pe care Vasmer,
Gr., 118 îl consideră de origine dubioasă, și care nu se explică bine nici prin
gr., nici prin
it., este probabil un împrumut din
alb. plaië, care la rîndul lui, ar putea proveni din
mr. –
Der. plăieș (
var. plăiaș),
s. m. (muntean; grănicer, străjer la munte);
splai, s. n. (esplanadă, drum pe malul unui rîu), probabil forțat ca
fr. esplanade sau
it. spiaggia „mal” față de
piaggia „coastă, povîrniș” (după Graur,
BL, IV, 108, din
ngr. σ(τό)πλαï, a cărui abreviere pare mai puțin comună). Din
rom. provin
rut. plaj (Miklosich,
Wander., 18; Candrea,
Elemente, 403),
săs. plâj și probabil
alb.,
sb., ca și
mag. palajas „milițian” (Edelspacher 21).
plaĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)plaĭ n., pl.
urĭ (mgr.
plági, parte, coastă, povîrniș. D. rom. vine rut.
plaĭ, potecă. V.
splaĭ, plajă).
Vest. Regiune muntoasă, lature de munte:
exarh al plaĭurilor (titlu al mitropolituluĭ Ungro-Vlahiiĭ. Odĭnioară eraŭ doĭ, numit fie-care
exarh „al plaĭuluĭ”). Cîmpie saŭ loc despădurit la munte. Regiune frumoasă (poet.):
plaĭurile patriiĭ. Plasă de munte (ca despărțitură administrativă).
plai (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)plái, plaiuri, s.n. – Drum de munte, potecă: „Cărarea în pădure, pe care se poate merge și cu carul” (Giulești); „cărare pe munte, pe care se poate merge numai cu piciorul sau cu calul” (Vadu Izei); „să zâce la munte plaiu muntelui, pă unde umblă vitele cu pt’icioarele” (Iapa); „cărare la munte” (Oncești); „o cărare care duce la munte să numé plai” (ALR 1973: 673). – Din sl. plai (MDA); Cuv. rom. preluat în magh. (pláj) (Bakos 1982).
plai (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)plai s. n.,
pl. pláiuri