genune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GENÚNE, genuni, s. f. (
Livr.) Prăpastie adâncă, abis, hău
1. –
Et. nec.genune (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)genúne (genúni), s. f. –
1. (Înv.) Mare. –
2. Ochi de apă liniștită, alinătură.
3. Prăpastie. –
4. (Înv.) Mulțime, puzderie. –
Var. genună, gerune, (
înv.)
gerure, (
înv.)
geroe. Lat. caerŭla „mare, albastrul mării” (
var. geroe se explică prin
var. lat. caerŭlea). Sensul 2 provine de la culoarea caracteristică, albastră-verzuie, a alinăturilor,
cf. lat. caerulea fons; sensul 4 este o metaforă, ca în
mare. Rezultatul normal,
gerure, a fost disimilat în
gerune, care se mai aude încă în
Trans. de Nord;
genune se datorează unei asimilări sau, mai curînd, unui fals de-rotacism. Apare de la primele texte din
sec. XVI și a fost reactualizat poetic de Eminescu. – După Cihac, II, 580, din
lat. tîrzie
gehenna, ipoteză puțin probabilă. Candrea-Dens., 924, propunea
lat. *
gironem „vîrtej”,
cf. REW 3938 și DAR; Rosetti,
Rhotacisme, 20. După Hasdeu,
Cuv. din Bătrîni, II, 201, ar fi cuvînt dacic.
genune (Dicționaru limbii românești, 1939)genúne f. (lat. *
gyro, -ónis, vîltoare, d.
gyrus, învîrtire. V.
jur 1. Cp. cu
minune).
Nord. Apă adîncă, vîltoare, vîrtej, anafor.
genune (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)genúne, -i, s.f. – Apă adâncă: „Troscot în pădure / Bulbuc în genune” (def. pentru „lemne pe apă„; Papahagi 1925: 299). – Cuvânt autohton (Hasdeu 1894, Russu 1981).
genune (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)genúne s. f.,
g.-d. art. genúnii; pl. genúnigenune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)genune f. Mold.
1. apă adâncă și lină:
fu prăpastie, genune ? fu noian întins de ape ? EM.;
2. abis, ocean:
pân’ce soarele s´o stinge în genunea cea adâncă EM. [Lat. *GYRONEM, vârtej (cf.
minune din
mirà)].