genitiv (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GENITÍV, genitive, s. n. (
Gram.) Caz al declinării care indică dependența, apartenența, posesiunea și îndeplinește funcția de atribut. – Din
fr. génitif, lat. genitivus [casus].
genitiv (Dicționar de neologisme, 1986)GENITÍV s.n. Caz al declinării cu care se exprimă de obicei apartenența, posesiunea și îndeplinește funcția de atribut. [Var.
genetiv s.n. / cf. lat.
genitivus, fr.
génitif].
genitiv (Marele dicționar de neologisme, 2000)GENITÍV s. n. caz al declinării cu care se exprimă de obicei apartenența, posesiunea, îndeplinind funcția de atribut. (< lat.
genitivus, fr.
génitif)
genitiv (Dicționaru limbii românești, 1939)*genitív, -ă adj. (lat.
grmitivus și
genetivus, d.
gignere, génitum, a naște. V.
gen). Care arată nașterea, familia, originea. S. n., pl.
e. Gram. În limbile cu declinare, cazu arată originea, posesiunea, calitatea ș. a.:
soldațiĭ patriiĭ, om al banuluĭ. (Se poate înlocui cu
de, din orĭ cu un adjectiv:
vĭață de sihastru, fructe din pădure, vĭață sihăstrească). – Ital. Fr. Sp. Germ. și Englejiĭ zic
genit-, ĭar uniĭ, la noĭ, zic
genetiv fiind-că chear [!] Romaniĭ ziceaŭ maĭ des
genetivus. Cp. cu
feminin.genitiv (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)GENITÍV (‹
fr.,
lat.)
s. n. (
LINGV.) Caz al declinării cu funcția sintactică fundamentală de atribut (uneori nume predicativ, complement direct sau circumstanțial) care exprimă apartenența, posesiunea etc.; răspunde la întrebarea „a(l) cui”. În limba română este cerut și de unele prepoziții sau locuțiuni prepoziționale.
genitiv (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)genitív s. n.,
pl. genitívegenitiv (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)genitiv n.
Gram. cazul ce indică originea, posesiunea și dependența.