gîlceavă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)gîlceávă (gîlcévi), s. f. –
1. Zgomot. –
2. Ceartă, sfadă. –
3. (Rar) Plantă (Delphinium consolida). –
Megl. gîlceavă. Sl., dar etimonul exact este incert. În
sl. apare
glŭkŭ „sunet” (Miklosich,
Lexicon, 130),
bg. gălč „zgomot” (Skok 72),
slov.
golčati „a vorbi”.
Der. cu -
avă, ca în
ispravă, iznoavă, pare a fi specifică
rom., chiar dacă
suf. este cu desăvîrșire
sl. și neproductiv în
rom.; în acest caz
bg. gălčava ar proveni din
rom. (Capidan,
Raporturile, 228;
cf. și Berneker 367). După Conev 95 și DAR,
rom. provine din
bg. Der. gîlcevi, vb. (
înv., a bîrfi; a se certa, a se ciorovăi);
gîlcevos, adj. (certăreț);
gîlcevitor, adj. (certăreț). – Din
rom. provine
mag. gercsáva „ceartă”,
gercsávás „arțăgos” (Candrea,
Elemente, 408).
gîlceavă (Dicționaru limbii românești, 1939)gîlceávă f., pl.
evĭ și (Let. 2, 78)
eve (bg.
gŭlčava, d.
gŭlč, gălăgie, vsl.
gŭlkŭ, gălăgie. D. rom. vine ung.
gercsáva, gîlceavă). Ceartă (sfadă), zgomotoasă. – Vechĭ și
gînceavă.