gârbiță (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GÂRBIȚĂ, gârbițe, s. f. 1. (
Pop.; la animale) Greabăn, grumaz; (la oameni) ceafă. ◊
Expr. A muia (cuiva)
gârbița = a înfrânge, a obliga să se supună.
2. Plantă erbacee cu tulpina acoperită cu solzi și cu flori mari, violete
(Limodorum abortivum). – Din
bg. gărbica, scr. grbica.gârbiță (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)gấrbiță s. f.,
g.-d. art. gấrbiței; pl. gấrbițegârbiță (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)gârbiță f.
1. grebenul calului;
2. grumazul boului;
3. (ironic) spatele:
îi dete după ceafă câțiva pumni de-i mută gârbița ISP. [Vechiu-rom.
gârbă, spinare = slav. GRŬBŬ].