gaiță (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GÁIȚĂ, gaițe, s. f. 1. Pasăre înrudită cu corbul, de mărimea unei ciori, cu penajul brun-roșcat, cu dungi albastre și negre pe aripi, cu coada neagră, care poate imita sunetele scoase de alte păsări
(Garrulus glandarius). ◊
Gaiță de munte = alunar.
2. Epitet dat unei persoane care vorbește mult și fără rost. [
Pr.:
ga-i-] –
Cf. bg.,
scr. galica.gaiță (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))GÁIȚĂ2 s. f. (
Reg.) Petrol lampant. ♦ Lampă țărănească cu petrol. [
Pr.:
gai-] – Din
gaz (după
opaiț).
gaiță (Dicționaru limbii românești, 1939)1) gáiță f., pl.
e (var. din
gáliță [care vsl. înseamnă „ceŭcă”, o pasăre înrudită cu gaița] supt [!] infl. luĭ
gaĭ, negru. Înrudite: alb.
galĭa, corb, și ngr.
gáila, gaiță). Un fel de coțofană cafenie (
gárrulus glandarius), cu pene albastre pestrițe la aripĭ și care se deprinde să articuleze sunete (se numește și
ghindar).
Fig. Persoană vorbăreață și cicălitoare.
Gaiță de munte, o pasăre numită și
alunar (
nucifraga caryocatáctes).
gaiță (Dicționaru limbii românești, 1939)2) gáiță f. (d.
gaz, petrol, supt [!] infl. luĭ
gaiță 1).
Nord. Pop. Petrol.
gaiță (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)gáiță (ga-i-) s. f.,
g.-d. art. gáiței; pl. gáițegaiță (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)gaiță f.
1. Mold. mânerul cleștelui de dogar:
2. lampă țărănească făcută dintr’o sticlă, în care se pune petrol:
femeia aprinse gaița. [Aplicațiune metaforică a vorbei precedente, probabil prin aluziune la ciocul gaiței, scurt și gros, încovoiat și dințat la vârf].
gàiță (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)gàiță f.
1. pasăre cântâtoare și isteață, se deprinde a rosti vorbe
(Garrulus glandarius): gaița ce imitează orice sunete bizare AL.
2. fig. toacă-gură. [Vechiu-rom.
gaică, dintr’un primitiv
*gaie = lat. vulg. GAIA, gaiță]. V.
gaie.