fura (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FURÁ, fur, vb. I.
Tranz. 1. A-și însuși pe ascuns sau cu forța un lucru care aparține altcuiva; a lua ceva fără nici un drept de la cineva, păgubindu-l; a hoți, a jefui, a prăda. ◊
Loc. adj. De furat = care a fost luat prin furt. ◊
Expr. Pe furate(le) = prin furt, prin răpire, prin hoție.
A fura (pe cineva)
cu ochiul = a privi pe cineva pe furiș (cu dragoste).
A fura (cuiva)
o sărutare (sau
un sărut) = a săruta pe furiș sau prin surprindere, fără voia persoanei respective.
A fura meseria (cuiva) = a-și însuși pe apucate o meserie de la cineva (văzând cum o face și imitându-l).
A fura inima (cuiva) = a fermeca, a încânta pe cineva.
A fura (cuiva)
ochii (sau
vederile) = a orbi pe cineva;
fig. a fi îndrăgostit. ♦ A răpi pe cineva. ♦
Fig. A lua pe neașteptate, pe nesimțite; a cuprinde. ◊
Expr. A-l fura (pe cineva)
somnul = a adormi.
A-l fura (pe cineva)
gândurile = a cădea pradă gândurilor, a medita îndelung. ♦
Refl. (Neobișnuit) A pleca pe furiș; a fugi.
2. Fig. A fermeca, a vrăji. [Formă gramaticală: (în
loc.)
furate, furatele] –
Lat. furare.fura (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)furá (fúr, furát), vb. –
1. A-și însuși pe ascuns sau cu forța un lucru care aparține alcuiva, a hoți, a jefui. –
2. A fermeca, a vrăji, a fascina. –
3. A răpi. –
4. A se strecura, a se prelinge. –
Mr.,
megl.,
istr. fur. Lat. fūrāre (Pușcariu 677, Candrea-Dens., 690; REW 3591; DAR),
cf. it. furare, prov. furar, Cf. fur, furt. Der. furat, s. n. (faptul de a fura, hoție, îndeletnicire a hoților);
furător, adj. (care te fură, seducător, răpitor);
furătură, s. f. (hoție, furat);
furăciune, s. f. (
Basar., furt, hoție);
furgăsi, vb. (a șterpeli), compunere hazlie de la
fura și
găsi; furlua, vb. (a șterpeli), compunere hazlie cu
lua; furgăseală, s. f. (furat);
furiș, adv. (pe ascuns, tiptil;
adj., clandestin);
furișa, vb. (a se strecura pe nesimțite). – Din
rom. provine
săs. furisch.fura (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)furá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
fúrăfurà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)furà v.
1. a lua pe ascuns ce aparține altuia;
2. a-și însuși pe nedrept, a sustrage;
3. a răpi cu putere:
un smeu a furat-o; 4. fig. a răpi, a coprinde pe nesimțite:
l´a furat somnul. [Lat. FURARE].