fur (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FUR, furi, s. m. (
Înv.) Hoț, tâlhar. –
Lat. fur, furis.fur (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)fur (fúri), s. m. – Hoț, tîlhar. –
Mr.,
megl. fur. Lat. fūr (Pușcariu 676; Candrea-Dens., 689; REW 3590; DAR),
cf. it.,
arag. furo, v. ven.,
v. fr. fur. Înv.
Cf. fura, furt. –
Der. furișor, s. m. (varietăți de viespe, Vespa vulgaris, Pompilus viaticus; abejorro, Bombus terrestris),
dim. cu
suf. -
ișor; furesc, adj. (
înv., al hoților).
fur (Dicționaru limbii românești, 1939)1) fur m. (lat.
fûr, it. sp. [Aragon]
furo, vfr.
fur).
Vechĭ. Rar azĭ. Hoț.
fur (Dicționaru limbii românești, 1939)2) fur, a
-á v. tr. (lat.
fûrare, it.
furare, pv.
furar). Ĭaŭ, răpesc pe ascuns orĭ cu forța:
hoțiĭ aŭ furat baniĭ, caiĭ; Țiganiĭ fură copiĭ. Fig. Răpesc, cuprind pe nesimțite:
pe păzitor l-a furat somnu. A fura inima cuĭva, a face să fiĭ ĭubit de el.
A fura o ideĭe, a o prezenta ca a ta.
Hoțu fură și jură, hoțu protestează chear [!] cînd îl prinzĭ furînd. V. refl.
Vechĭ. A te substrage [!] pe furiș:
o samă de Moscalĭ s´aŭ furat noaptea și aŭ fugit peste șanț (Nec. 2, 389).
fur (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)fur, -i, s.n. – Hoț, tâlhar. (top.) Valea Furului, afluent al râului Baicu, din hotarul loc. Dragomirești. – Lat. fur „hoț„.
fur (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)fur (
înv.)
s. m.,
pl. furifur (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)fur m. hoț:
cu cei furi nu te-ai luptat? POP. [Lat. FUR].