fura (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)furá (fúr, furát), vb. –
1. A-și însuși pe ascuns sau cu forța un lucru care aparține alcuiva, a hoți, a jefui. –
2. A fermeca, a vrăji, a fascina. –
3. A răpi. –
4. A se strecura, a se prelinge. –
Mr.,
megl.,
istr. fur. Lat. fūrāre (Pușcariu 677, Candrea-Dens., 690; REW 3591; DAR),
cf. it. furare, prov. furar, Cf. fur, furt. Der. furat, s. n. (faptul de a fura, hoție, îndeletnicire a hoților);
furător, adj. (care te fură, seducător, răpitor);
furătură, s. f. (hoție, furat);
furăciune, s. f. (
Basar., furt, hoție);
furgăsi, vb. (a șterpeli), compunere hazlie de la
fura și
găsi; furlua, vb. (a șterpeli), compunere hazlie cu
lua; furgăseală, s. f. (furat);
furiș, adv. (pe ascuns, tiptil;
adj., clandestin);
furișa, vb. (a se strecura pe nesimțite). – Din
rom. provine
săs. furisch.