furcuță (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FURCÚȚĂ, furcuțe, s. f. 1. Diminutiv al lui
furcă; furchiță.
2. (
Reg.) Furculiță (
1).
3. Partea cornoasă a copitei la cal, de forma unei piramide culcate cu vârful înainte, care se află în porțiunea posterioară a tălpii și care are rolul de a proteja țesuturile vii și de a amortiza șocurile. –
Furcă +
suf. -uță.furcuță (Dicționaru limbii românești, 1939)furcúță f., pl.
e. Trans. Furculiță. O parte din copita caluluĭ, numită și
maĭá.furcuță (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)furcúță s. f.,
g.-d. art. furcúței; pl. furcúțe